Sunt moment in viata in care iti doresti sa fugi. Sa pleci. Sa faci orice numai sa fie diferit de ceea ce faceai pana atunci. Dar este ceva ce te opreste. Obisnuinta poate. Nu, poate este teama de a face un lucru pe care sa-l regreti mai tarziu. Te gandesti ca ceea ce ai acum este mai mult decat a nu avea nimic. Sau poate te gandesti ca te vei simti singur(a), vei face o depresie poate si o sa ai nevoie de multe zile, luni sau poate ani ca sa-ti revii. Dar parca nici asa nu se mai poate. Te gandesti ca ai iubit si inca iubesti foarte mult. Orice s-a intamplat ai fost acolo. La bine si la greu, la suparari si la necazuri. Este un cliseu dar in acelasi timp este adevarul. Poate nu ai fost cel mai bun partener din lume, fat frumos sau zana din poveste, dar ai oferit tot ce ai avut mai bun. Zi de zi. Ai fost acolo mereu. Atunci cand avea nevoie de un umar pe care sa planga, cand trebuia sa ciocneasca cu cineva un pahar de vin in cinstea unei victorii, atunci cand ati fost copii sau atunci cand ati fost nevoiti sa faceti lucruri “de oameni mari”. Ai fost prezent cand a avut nevoie de o incurajare sau sa-i spui ca greseste desi sfatul tau nu a fost luat in considerare. Au fost momente in care ai avut nevoie sa fie langa tine si a ales sa faca altceva. Au fost momente in care iti doreai sa simti iubirea si te-ai trezit singur(a). Dar ai continuat sa crezi, sa sprijini, sa oferi tot ce aveai mai bun.
Asa au trecut zilele. Cu suisuri si coborasuri. Zile fericite sau zile cu suparari. Dezamagiri sau tineri de mana. Zilele s-au facut luni iar lunile ani. Rutina era aceeasi, iar tu , ai continuat sa faci aceleasi lucruri si gesturi frumoase. Observi ca viata ta nu mai exista . Nu traiesti decat pentru iubire desi in schimb primesti foarte putin. Nu mai esti tu. Ai ramas doar o umbra din ce a fost. Planuri esuate si clipe in lacrimi atunci cand te gandesti ce vroiai sa fii si ce a iajuns. Si totusi spui ca nu e adevarat. Te minti singur. Ai continuat sa faci ce faceai inainte. Altceva nu mai stiai. Fiecare secunda era folosita sa te gandesti cum sa iti mai oferi ajutorul.
Ce astepti parca nici tu nu stii. Te gandesti ca asta este destinul tau. Ca pentru asta te-ai nascut. Toti cei din jur iti spun ca nu e bine, ca te autodistrugi, iti demonstreaza ca mai devreme sau mai tarziu tot acolo se va ajunge. Tu nici nu vrei sa auzi de asa ceva. Nu concepi viata altfel. Si cu toate eforturile celor dragi care te iubesc cu adevarat tu continui umil sa-ti urmezi iubirea. In fiecare secunda, daca nu cu corpul cu gandirea. Nu mai respiri, nu mananci fara sa te gandesti la ea. Te minte si tu stii foarte bine asta. Isi incalca promisiunile si se comporta cu tine ca un stapan cu sluga sa. Iar tu cand primesti o mangaiere, o vorba buna sau un sarut toata lumea este a ta. Stergi toate lucrurile urate cate s-au petrecut cu buretele.
Dar pana cand?
Vine o zi si parca te trezesti ca dintr-un somn adanc. Parca totul este un vis urat. Te speli pe ochi, iti dai palme si iti dai seama ca nu este. Te simti abandonat. Te uiti in oglinda si vezi ca ai ajuns o epava a celui ce a fost. Dejamagit te asezi si realizezi ca ai ajuns la o varsta cand normal ar fi sa stii deja ce o sa faci toata viata iar langa tine sa fie persoana din poveste. Iti vine sa plangi dar nu poti. Nu mai ai lacrimi. Doar un gol imens in suflet. Simti ca mori, ca te stingi. Si te gandesti ca e prea devreme. Te ridici brusc, te scuturi si urli.
Gata! Pana aici. Imi este dor de ce eram. Si o sa fiu din nou. Sunt sigur de asta. Pentru ca orice cadere inseamna o ridicare iar orice sut in fund un pas inainte.
Da stiu. Este trist. Dar toti stim ca este adevarat. Uneori iubim poate prea mult. Suntem orbiti de persoana iubita si uitam de propria persoana. Nu tinem cont de prieteni si familie care ne vor doar binele. Realizam foarte tarziu. Si nu e rau deloc. Mai bine mai tarziu decat niciodata. Dar nici o secunda din viata nu trebuie irosita.
“Cel mai mare obstacol in calea reusitei este teama de esec”
Prietenilor mei, va multumesc ca existati!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu