Povestea Crizei

Într-o dimineaţă, un tânăr artist intră într-o cafenea, fiind foarte entuziasmat că a fost angajat să picteze portretul unui om cu bani care avea o firmă de construcţii. În timp ce îşi savura cafeaua bucuros, văzu un ziar lăsat pe masa vecină în care era tipărit cu litere mari următorul titlu VIN VREMURI GRELE. Începu să se gândească tot mai mult la aceste cuvinte.
Patronul cafenelei trecu să-l salute şi văzându-l îngrijorat, îl întrebă dacă s-a întâmplat ceva. Acesta i-a răspuns trist că trebuie să plece, căci “vin vremuri grele”, aşa că trebuie să muncească la lucrarea lui.
Patronul începu să se macine că poate chiar „vin vremuri grele”. Devenea din ce în ce mai îngrijorat pe măsură ce se gândea la vorbele tânărului. Îşi sună apoi soţia rugând-o să nu se supere dar că trebuie să-şi anuleze comanda pentru rochia cea nouă, deoarece este cam scumpă şi s-au anunţat „vremuri grele”.
Aceasta sună la magazinul unde îşi comandase rochia şi o rugă pe patroană să-i anuleze comanda. Îşi ceru scuze dar …„Vin vremuri grele” şi trebuie să facă economii.
Patroana n-a avut încotro şi a anulat comanda, dar îşi aminti că a auzit ea la ştiri cândva că „Vin vremuri grele”. Aşa că a sunat imediat la firma de construcţii pe care o angajase pentru executarea unei lucrări de extindere a magazinului. L-a anunţat pe constructor că va renunţa pentru moment la lucrare, deoarece “ vin vremuri grele “ şi nu îşi poate asuma un asemenea risc în acest moment.
Constructorul s-a întristat la auzul acestei veşti, motiv pentru care s-a grăbit să-l sune pe tânărul artist spunându-i că doreşte anularea comenzii pentru portret, întrucât „vin vremuri grele” şi că acesta nu este un moment potrivit ca să cheltuie banii lucruri artistice.
Copleşit de supărare, tânărul artist a acceptat cu resemnare vestea, că doar s-a întâmplat aşa cum a anticipat. Simţindu-se trist, porni înspre cafeneaua favorită să-şi înece amarul cu un pahar de vin.
În timp ce stătea din nou aşezat la masa lui, zări ziarul pe care scria „Vin vremuri grele”. De data asta s-a ridicat şi a luat ziarul pentru a-l cerceta mai bine. Data ziarului era de acum 5 ani.
Cineva despachetase farfurii pentru restaurant.

Morala: Gândurile şi cuvintele noastre ne creează realitatea în care trăim.

De ce tipa oamenii

Odata, cativa prieteni s-au adunat la o discutie pe diverse teme. Fiecare expunea cate o problema iar ceilalti raspundeau sau isi dadeau cu parerea pana cand ajungeau la un raspuns unanim acceptat. La un moment dat cel mai in varsta dintre ei le da tuturor de gandit rugandu-i sa raspunda la intrebarea: de ce tipa oamenii atunci cand se cearta.
Fiecare incerca sa dea cate un raspuns. Unii au spus ca oamenii tipa pentru asi descarca nervii, altii ca tipam pentru a fi sigur ca celalalt ne aude, un altul spuse la randul sau ca tipam pentru ca ne pierdem calmul.
Nici un raspuns nu la multumit insa pe batranul intelept care le spuse ca totusi nu am putea sa vorbim mai incet cu voce joasa? Niciunul dintre ei nu a mai putut sa dea vreun raspuns.
Intr-un final inteleptul le spuse:
"-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta,ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati,cu atat mai tare trebuie sa strige,din cauza distantei si mai mari.
Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor,suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc,doar soptesc,murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.
In final,inteleptul concluziona, zicand:
-Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta,nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere."

Maturizare? Azi nu, poate maine...

Viața asta e o luptă. Ești într-o arenă din care de multe ori vrei să fugi.

Uneori îți trântește niște greutăți peste care pare imposibil să treci, alteori se întâmplă niște lucruri care pur și simplu te uimesc.

În momentele crancene simți că e mai bine să mori, simți că e imposibil să treci peste dar vine așa o forță din neant care pur și simplu te trage în sus, îți dă două palme și parcă și urlă-n tine : ” Prietene, hai sus! Șterge-ți lacrimile și mergi mai departe! Ai atâtea de făcut! ”. N-am zis că e ușor, din contră e foarte greu și probabil așa va fi mereu.

Așa văd eu viața, o luptă în care trebuie să te învingi în primul rând pe tine sau mai bine zis trebuie să te aliezi cu tine, pentru că da, tot o părere personală și aici poți să mă contrazici, este că noi suntem primii noștri dușmani; neîncrederea noastră, lipsa de curaj, de ambiție, lipsa de putere și mai ales marele paradox : incapacitatea nostră de a face pe bune ceea ce spunem că vrem să facem cu viața noastră. Să mă fac înțeles.

Toți avem idealuri, vise mărețe, dorințe aprige mai mult sau mai puțin ascune, însă câți dintre noi facem ceva în privința asta? Dormim, ăsta e cuvântul. Somnul ne caracterizează și din păcate pentru unii e prea târzie trezirea. Întodeauna când mă gândesc la mine și la viața mea, sper ca trezirea mea din adormirea asta prostească și inutilă să nu fie prea tărzie. Uneori îmi spun că dormitez, alteori că sunt treaz , dar în sinea mea știu că voi simți în tot ceea ce sunt eu când se va întâmpla asta.

Am deviat, ca de obicei.

Vreau să vorbesc despre lucrurile frumoase care se întâmplă așa, pur și simplu. De multe ori te chinui, te stresezi, nu dormi, nu mănânci, nu te simți bine pentru că te apasă probleme ale căror rezolvare pare greu de găsit. Dar cum e atunci când se întâmplă un lucru care sunt convins că ni s-a întâmplat tuturor?

Vorbesc de binele ăla imens care vine fix atunci când nu te aștepți, fix atunci când nu crezi că ți se poate întâmpla tocmai ție. Și de ce vine, pentru că există un suflet care se gândește la tine, care nu a uitat o rugăminte pe care ai făcut-o acum luni de zile poate. Bineînțeles sunt subiectiv, din păcate nu pot fi altfel. Scrierile astea sunt pentru sufletul meu, le văd ca pe o discuție cu mine, așa că îmi permit să fiu așa.

De multe ori oamenii la care nu te aștepți îți fac un bine sau cel puțin încearcă și culmea cei de la care te aștepți să primești un sprijin te lasă baltă.

Până la urmă cred că asta este frumusețea vieții, necunoscutul pe care îl trăiești de atâtea ori. Și da suntem cu toții de acord că sunt incredibil de frustrante: incertitudinea financiară, instabilitatea asta a vieții, situațiile în care suntem puși zilnic, etc, dar cred că mai suntem de acord într-o privință: acceptăm viața așa cum este și o luăm ca atare sau mă rog, așa ar trebui. Uneori nu avem timp să ezităm, căutăm soluții și atât. Și în timp am învățat că treaba asta se numește maturizare, asumare. Da, vine și momentul când nu mai dai bir cu fugiții sau nu te mai scoate nimeni. Stai drept și te lovește. Și desi uneori ești pregătit, tot pici. Urlii, crezi că e gata dar trebuie să mergi mai departe și… mergi.

Și știi ce? Pentru mine contează enorm de mult când cineva se gândește la mine și vrea să-mi facă un bine, chiar dacă rezultatul final nu e cel dorit. Mă bucură teribil că a încercat și de fiecare dată încerc să nu dezamăgesc. Am o listă pe care pun toate numele, o țin ascunsă bine, în sufletul meu și de fiecare dată îmi promit mie, să mă revanșez… măcar cu un zâmbet.

Culmea este că sunt atât de sigur că oamenii ăștia habar nu au cât de mult contează pentru mine.

Ma inclin cu speranta ca am reusit sa smulg macar un zambet.